Un altfel de Paris...

Ma trezesc, iar in fata mea se asterne Parisul, plin, obositor, etern. In mine insa isi face loc un altul, un Paris gol, peren, mereu calcat in picioare de multimea care isi infasoara in ganduri frigul.

E cumplit de obositoare singuratatea multimii, e cumplit sa fii impins fizic, spritual nesmtind nimic. N-am invat sa simt Parisul, n-am invatat sa simt privirea colegului cu ochi negri care cade staruitor pe mine la cursul de Politica Internationala. Poate ca nu stiu sa simt sau pur si simplu am uitat sa o fac. M-am obisnuit sa traiesc in singuratatea multimii, in singuratatea rutinei care nu ma paraseste oricat de des as parasi-o eu pe ea. Peisajul se schimba, doar ea ramane aceeasi. O regasesc pe strazi, la metrou, in drum spre facultate, in ochii baiatului pe care insa nu-l privesc. O simt si deja stiu c-am inceput sa-mi amintesc, ca melancolia rutinei nu-mi anesteziaza retina. Vad oamenii altfel si nu individualizez decat zambetele ce-mi adreseaza caldura. Plimb in viata mea clipe carora  le inchiriez sentimente de dor si ambitie, clipe ce intersecteaza puterea de a visa cu puterea de a reusi, clipe ce uita cu clipe ce-si amintesc. Retraiesc tacut serile in care priveam la fereastra camerei mele apusul cald de vara, retraiesc varsta adolescentei in care imi rasfiram parul in 17 primaveri, retraiesc copilaria si curcubeul de zambete al prietenilor ale caror urme le-am pierdut. Retraiesc trecutul intr-un prezent nou in care viitorul pare sa prinda radacini. Retraiesc privirea colegul careia nu  i-am dat ieri atentie. As vrea sa simt ca am pierdut ceva, dar stiu ca saptamana viitoare va fi tot acolo. Iar de nu, va fi o alta, mai intensa poate. As vrea sa simt in randuri ochii rugatori in care nu citeam decat curiozitate. Le lipsea insa pasiunea, avantul acela nebun pentru care as traversa oceane. In mine, voluptatea plictiselii cadea fad pe zecile de foi ale caror randuri masurau frenetic intensitea microfonului ce polua fonic un amfiteatru plin de studenti cu ganduri goale.