Timpul, timpul nu e decat o libertate asimetrica, inegal
distribuita intre oameni, nu e decat o libertate constransa intre doua ace de
ceasornic, nu e decat farama mea de libertate ce freamata intre consens si
revolta…
Nu mai regasesc
zilele timpului, asta pentru ca de patru luni traiesc prea multe nopti, prea
multe ploi. Traiesc prea multe epoci, in prea multe cursuri, in prea multe sali.
Ma pierd in prea multe strazi, in prea multe priviri, in prea multe haine.
Si...ma pierd atat de putin in tine. Oare mai existi sau doar ti-am imaginat
existenta pentru ca se potrivea atat de bine cu a mea ? Nu mai am nopti in
care sa te visez, am doar zile negre in care invat sa uit de mine, mereu cu
privirea aruncata la imaginea unor necunoscuti a caror viata ajung sa o inteleg
mai bine decat pe a mea.
De ce mi-as
intelege farama de noapte, farama de timp petrecuta in camera mea ori gandul ce
trece de la cartea pe care vreau sa o citesc si cea de la examen care nu
suporta decat imperativul... De ce as intelege, cand nu vreau decat sa fug si
sa nu ma mai opresc decat in fata unui cer senin ce-mi aminteste de privirea
ta. De ce as intelege ca tu nu mai esti aici, desi eu sunt acasa ?
De ce este
ratiunea demna, iar pasiunea perversa, caci ne converteste la viciu. De ce nu e
moral tot ceea ce ne face fericiti ? De ce continuu sa ma revolt desi stiu
ca am in fata o straina ce poarta in ganduri un strain ?
Nu, nu port in
gand decat multimea de plecari pe care o simt aproape si vantul, norii, ploaia
din Parisul pe care l-am urat, soarele, noptile si luminile din cartierul latin
al Parisul in care am iubit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu