Dihotomia departarii

Primavara infloreste culori salbatice in privirea mea, norii valseaza pe cerul ce deapana furtuni, ploile sunt ezitarile sarate ale unor valuri ce curg regulat si prelung, lasand dare de melancolie pe un chip inecat in lumina.

Fug tinand in mana iluzii timorate de vant, fug cu dorinta de a rupe clipele ce trec pe langa mine, fug, dar inca stiu sa ma intorc. Fug, dar raman cu gandul la primaverile in care am crescut, cu parul in bataia soarelui, cu noaptea la apus. Raman pentru placerea de a ramane si plec pentru placerea de a pleca. Fug dintr-un colt in altul pentru ca ma grabesc.  Nu am timp sa iubesc mai mult. Nu am rabdare sa-mi amintesc. Am un dor nebun si nemasurat in pasiunea de a trai : in frigul meu, in caldura mea, in avanturile mele rebele din fiecare colt de noapte. Fug in trecut cu intensitatea cu care o fac in prezent. Ma refugiez in viitor, in viitorul din privirea nemarginita a unei mari albastre. Caut culoarea unui drum ce inca stiu ca e departe. Dar ce e mai departe, Timpul sau Geografia? Dihotomia departarii… Ce e mai aproape, ziua sau noaptea? Mai mereu raman pierduta de cealalta parte a lor, de cealalta parte a problemei. Perpetuu, ceva imi scapa sau se ascunde de mine. Ori fug eu de el. Oricata noapte ar putea avea ziua si oricata zi ar putea avea noaptea nu am reusit sa raman in infinitul lor. Le alternez nuantele asa cum alternez plictiselile la curs. Pe cartegorii de interes si ore. Dupa semne, dupa vreme, dupa stari de spirit, dupa vointa si obligatie, dupa o libertate mereu tiranizata de lanturi, dupa o existenta tiranizata de capricii si dorinte.