Realitatea din penumbra

Sa-ncerc sa scriu?! E prea mult, prea sec, prea crud…sa-ncerc sa plec?! E prea greu, e inutil…Sa-ncerc sa uit?! … nu vreau …
Privesc un pat ravasit de soaptele noptii si-mi spun ca razele selenare imi impanzesc peretii, trupul, tacerea, viata, imi spun ca visele n-au stapani, n-au stapane, n-au cadre, n-au suflet; imi spun ca agonia de umbre pleaca din noaptea mea pentru a se intrupa din noaptea altora, imi spun ca ochii de la fereastra nu sunt ai mei…sunt ai lui…ma mint, dar cine nu o face?!
Ma arunc in bratele somnului, sarutand inca o noapte, inca o noapte fara el, inca o noapte fara vise…Imi simt parul ud pe pielea calda si ma infior la atingerea rece a picaturilor de stele, picaturi de stralucire ce danseaza in noaptea castanie a parului; picaturi de imagini ce-mi curg din ochii inchisi si imbatati de somn.
O adiere de vant imi mangaie privirea inchisa si-mi vorbeste de moartea noastra…n-o ascult, o alung… te alung, inca o data. S-a terminat, o stiu, o stii. Nu ne ramane decat sa traim sau sa murim, separat…integrati intr-o individualitate colectiva, integrati intr-o realitate perisabila.
Nu deschid fereastra, nu mai deschid noptii sau tie, nu mai deschid destinului, uita, uita-ma; coboara si bantuie lumea, revarsa-ti marile de pulbere asupra ei, asupra mea, caci nu-mi pasa, revarsa-ti furia asupra desertului de suflete, varsa-ti dragostea oriunde dar in inima mea nu are loc, nu a avut niciodata…
Plangi?! Nu fi patetic, nu fi fals, tu nu ai lacrimi. Poate ca o sa ti le daruiesc pe ale mele…pot sa ma lipsesc de suferinta. De ce vorbesc?!
Tu de ce-mi asculti gandurile, de ce nu pleci din somnul meu, de ce nu-ti arati chipul de fum alteia, altora, fa-ti un harem de iluzii si cine stie, poate asa le vei regasi pe ale tale.
De ce ma atingi, de ce esti peste tot, de ce o lume de-as pune intre noi tu sfarsesti prin a ma gasi?! De ce Vantul e pretutindeni, de ce iti cunosc toti numele, dar niciunul chipul, de ce te-ai oprit la mine ca si cand as fi ultima gara, ultima suflare de a pamantului, ultimul cer, ultima ploaie ce-ti spala gandurile de nori, ultima patima de foc ce-ti arde raceala din privire…
Acum taci…dar continui sa te amagesti. Mi-as dori sa pleci, mi-as dori sa ramai, mi-as dori sa plec din somn si sa cobor in realitate, dar zorile n-au venit inca. Ramanem pierduti de cealalta parte a miezului noptii in subconstientul real al propriilor taceri, acele taceri ce odata ne-au unit, acele taceri ce azi se interpun in fiecare realitate ce pleaca din orizontul fiecarui suflet si se contopesc in dorinta fiecarui trup…
Cum imi poti patrunde somnul, gandurile?! … sobrietatea candorii paleste la atingerea ta, intunericul tremura, peretii sunt prea stramti pentru un trup nascut din pantecul infinitului…patul tau e insasi pamantul, iar ca acoperamant iti ajunge cerul...mult pentru altii, putin pentru mine, caci totul nu intotdeauna e tot, esti un absolut gol, esti un absolut singur.