Simfonia celor 7 iluzii


Am trecut pragul vietii-n note muzicale,
Visand si dezgolind timpul in mii de petale,
Cantand in fiecare seara, acelasi joc si dor
Privind parca aivea, ilustrul meu viitor.

Treceam prin ceata puntea, ca sa n-o pot vedea,
In fata aveam teiul, in gand un fulg de nea,
Simteam furtuna vietii, copil fiind atunci
Ca pe o gluma oarba, ca pe un lant de stanci.

Fugeam din calea ei, ca sa n-o pot ajunge
Vedeam in ea calaul , cutremur ce distruge,
Nu mi-am dorit sa cresc, si nici acum nu vreau
Colindatorii verii, iluzii-mi daruiau.

Traiam precum in basme, hranindu-ma cu vise
Luptand cu zmeii aprigi, cu pletele desprinse
Gandeam ca o legenda e purul adevar
Si nu un simplu vis pierdut de-un trecator.

Si totusi timpul trece si ia cu el copiii
Si ii asaza-n banci, cedand atentie privirii
Asa am fost si eu, eleva fostei mele profesoare
Copilaria : stia sa-mi spuna totul, uitand de-abecedare.

Iar astazi, acea banca cedeaza un alt loc
Ghidand un alt copil, pe drumuri de noroc
Si-mi spune ramas-bun, privirea-mi e fugara
Stiind ca las in urma o viata de hoinara.

Plecand spre alte banci, acum am alte alte teme
Si uit ce este jocul, pierzandu-ma-n extreme
Jucand un act rebel, in teatrul din liceu
Alaturi de paiate, visand la Prometeu…