Capitolul 1



Mi-am deschis ochii si am privit spre a doua lume…Speram sa-l zaresc pe ,,El’’ , dar nu era... Pustiul singuratatii imi bantuia fara incetare adancurile inghetate. Imi era imposibil sa razbat pana la imaginea incepului nostru, era prea departe, mult prea straina de mine acum.
Am in mana piesele unui trecut pe care privirea a orbit asteptandu-l sa revina, am un suflet murdar, pangarit de o fericire ce a plecat de langa mine, prea brusc, prea devreme…
Nu mai pot respira acelasi aer pentru ca tu esti integrat in el, strazile toate imi vorbesc de tine, de noi…Sunt o fantasma ce si-a parasit de mult trupul ; drumul spre viata e o agonie controlata , nu vreau, nu pot sa mai traiesc asa. Stiu ca esti in tot si-n toate, dar nu langa mine…te simt atat de aproape si totusi atat de departe… Vino sau pleaca, dar ajuta-ma sa inteleg de ce…de ce ne-am despartit, de ce altii au decis pentru noi…

*

Totul a inceput intr-o zi de toamna cand plictisita mi-am aruncat un caiet in genta si-am alergat la scoala. Am apucat acelasi drum cum fac de trei ani incoace. Nimic nu parea schimbat, nici peisajul, nici eu… Retraiam miile de imagini ce fugeau de atata vreme pe langa mine, realizand ca niciodata n-am avut timp sa le vad cu adevarat…Aruncam priviri fugare baietilor insotite de surasuri nevinovate, ma angajam in flirturi fara a avea dorinta de a trece la pasul urmator, ma plimbam in privirile lor pentru a ma vedea pe mine, pentru a avea certitudinea ca oglinda n-a mintit…
Hoinaream vazduhul impreuna cu vantul intrebandu-l mereu daca maine va fi soare…nu-mi raspundea niciodata, dar ii simteam adierea calda rasfirandu-mi buclele rebele. Simteam realitatea cotidiana ca fiind numai a mea; ignoram intotdeauna posibilitatea de a o imparti cu cineva…asta, pana in acea zi fatala. Cine-ar fi crezut ca voi intalni o pereche de luceferi ce vor concura cu ai mei in stralucire ?
Rauri de soare se revarsau neincetat pe-un trup in care viata pulsa cu intensitate maxima, iar intunericul tot se-ascundea in privirea mea demonica. Nu-mi lipsea nimic, poate doar o farama de bunatate dupa care tanjeau atatia.
Ma apropiam cu pasi repezi de scoala si ma gandeam cu nostalgie ca nu pot intoarce pagina timpului precum o intorc pe cea a cartii de istorie.Trecatorii , ii simteam ca fiind spectatori la ceea ce avea sa urmeze… martori anonimi ai unei povesti ale carei randuri nu se vor gasi in carti, randuri despre care nu va invata nimeni, greseli despre care eu am citit, dar din care n-am vrut sa invat niciodata…marile pasiuni se nasc odata la o suta de ani, poate de aceea am refuzat sa cred ca si eu am fost desemnata sa traiesc una…
Intru in cladirea ale carei coridoare par interminabile, pagini de viata ce fosnesc mereu la sunetul soneriei , un zumzet plin de culoare ce anunta inceputul si sfarsitul orelor …rasaritul si apusul din care am gustat de atatea ori, fara sa deduc vreodata care e dulce si care-i amar…asta, pana sa il vad pe ,,El’’…
Prima ora incepe in tonuri de plictiseala din cele mai diverse si fara sa vreau evadez dincolo de ganduri…profesorul ma striga : Emma, unde e creta ?
- La elevul de servici ?!
Corul clasei : Pai, tu esti…
-Sigur ?!
- Emma, vrei un doi ?
-Nu multumesc, alerg acum dupa creta.
-Asa sa faci…repede !!!!
Of !!! Iar eu….mereu m-am gandit ca stranepotii mei vor beneficia de lift si nu vor mai fi nevoiti sa urce si sa coboare atatea scari, sau cine stie, poate vor fi mai norocosi si vor avea sala la parter si nu la ultimul etaj al cladirii.
Alergam din nou rapind imaginile haosului cand…
- Impiedicatule, nu te uiti pe unde mergi ?
- Pe cine crezi ca faci impiedicat ?
-Mi-am luxat glezna din cauza ta !!!
-Nu eu te-am pus sa alergi ca o bezmetica fara sa te uiti pe unde mergi, sau in cine intrii.
-Cred ca ai putea macar sa ma ajuti…cu voce slaba : nesuferitule !
-Ce-ai spus ?
- Nimic, ma gandeam cat esti de dragut…
- Cred ca acum incepem sa ne intelegem…
- Da, si eu am aceeasi impresie…
- Unde e cabinetul medical ?
- Prima usa pe stanga…Ce crezi ca faci?
- Parca nu puteai sa mergi…deci te iau in brate…protestezi ? Daca vrei te las aici…
- Du-ma odata la cabinet !
- Frumos mod ai de a-mi multumi !
Simteam o durere sfasietoare, desi nu stiu ce a cauzat-o ...lovitura sau neputinta pe care orgoliul meu o resimtea din ce in ce mai tare…eu, sa depind de…de un ,,oarecare’’.
- Domnisoara cred ca trebuie sa ajungi la spital urgent….voi chema ambulanta….
- Poftim ?
- Nu, ar dura prea mult, o duc eu la spital.
- Tu, de ce tu, imi sun parintii !
- Eu, cap sec, pentru ca in astfel de situatii interventia trebuie facuta cat mai repede.
- Ai dreptate Paul, du-o cat mai repede, ii explic eu directoarei situatia…
Si plecam, eu in bratele si masina unui necunoscut despre care nu stiam nimic, nimic cu exceptia unui prenume aruncat de asistenta in aer. Stateam suparata si ganditoare la drumul care parea ca nu se mai sfarseste…
- Am ajuns…
- Da ?…parintii mei sunt aici ?
- Doar daca pot zbura.
- Nu vezi cat imi este de frica…nu cred ca pot suporta glumele tale ieftine. O vreau pe mama !
- Bine, se rezolva…acum eu sunt mama ta…hai la urgente !
- Rana este superficiala…cred ca doua zile de odihna sunt suficiente…voi prescrie un anti-inflamator…a conchis doctorul.
In sfarsit rasuflam usurata ; parca ma si vedeam in sala de operatii…cate ganduri negre mi-au inveninat sufletul in ultimele minute numai eu stiu. O vad venind si pe mama intr-un suflet.
- Emma., de cate ori ti-am spus sa fii atenta pe unde mergi !!!!!
Tinere iti multumesc foarte mult, sper ca nu te-a suparat Emma prea tare.
- Sigur ca nu, aveti un ,,copil’’ incantator…
Auzi la el, ma facea copil, eu copil !!!! Am plecat impreuna cu tata lasand-o pe mama sa vorbeasca cu acel tanar ,,absolut fascinant’’. Daca cineva mi-ar fi prezis traiectoria zilei de azi, l-as fi intrebat cand a fost ultima oara la doctor, fara sa-mi imaginez macar ca eu voi ajunge la urgente. Totusi incercam sa vad partea buna a lucrurilor, doua zile fara scoala !!!!
Drumul pana acasa a fost insufletit de glasul mamei care parca era progamat pe repeat : ,,Ti-am spus sa nu mai faci…’’ Ce mai conta, acum imi asumam situatia creata de viata sau de mine si suportam consecinte, de toate felurile.
Niciodata n-am simtit atata bucurie la vederea camerei mele, verdele acela era un izvor de apa pura din care gustam in fiecare secunda, ma intrupam din el avand puteri cameleonice… Imi doream sa ma ascund de toti si de ziua aceasta ,,fatala’’. Acum reconstruiam puzzel-ul de clipe si-l vedeam pe el…ochii aceea imi pareau atat de cunoscuti. Oare i-am mai vazut sau sclipirea trufiei din ei imi amintea de-a mea? Nu stiu, poate … M-am inchis in mine si nu vroiam sa ies desi mii de glasuri imi strigau un adevar pe care nu vroiam sa-l aud, mii de fraze imi strapungeau privirea cu ale lor caractere gigantice pe care nu vroiam sa le vad…greseam, dar nu era prima data.
- Cioc- cioc, se poate?
- Mami, nu vreau sa vorbesc cu nimeni!
- Nici nu trebuie, mananca doar !
- Nu vreau nimic.
- Imposibil, hai ca mergem la cumparaturi daca mananci tot.
- Nu vreau…
- Emma, lasa prostiile, hai ca trebuie sa-ti povestesc ceva despre baiatul acela care te-a dus la spital.
- Te rog frumos sa iesi din camera mea, vreau sa fiu singura !
- Treaba ta, dar sa stii ca asta-seara avem musafiri.
- Aveti musafiri, eu nu sunt acasa pentru nimeni !
- Emma !!!!!
Nu inteleg de ce insista, nu putea pur si simplu sa ma lase-n pace ? Se pare ca nu…
- Emma, esti obraznica ! Vrei sa nu-ti mai cumpar nimic ?
- Vreau sa iesi afara !
- Mai tarziu sa nu-mi spui ca vrei sa ne-mpacam, pentru ca de azi vei vorbii cu peretii !
- Acum pleci ?
Usa se inchidea in fata mea, iar disperarea-mi cuprindea emotiile ce pareau a fi adormite…o furie inutila ravasea toate gandurile ducandu-le departe, prea departe, deoarece nu puteam sa le cuprind aroganta de altadata. Mereu insa, valurile incetau sa bata pana la miezul noptii, iar somnul ma fura fara ca eu sa-l caut. Rapusa de oboseala si orgolii absurde uitam de tot, prierzandu-ma in visuri nesfarsite. Dar somnul insasi pentru mine reprezenta tot o lupta, de parca as fi trait prin el un sir intreg de imagini in care deja-vu-ul era principalul mijloc de caracterizare. Nu stiu cate lupte am purtat in numele absolutului in acea zi, dar seara ochii mi s-au deschis larg spre viata…
Parca o eternitate de suspine mi-a leganat somnul, iar lumina se intrezarea pe fata ce mai devreme era intunecata de furtuni . Ultimele raze de soare au coborat la fereastra mea, iar eu le-am zambit, captandu-le reflectia… Camera arata precum un camp de lupta la finalul bataliei ; jucarii de plus erau aruncate pe jos, jaluzelele verzi trase pe jumatate, dulapul cu usa intredeschisa si cateva haine aruncate intr-un colt, nu faceau tocmai o reclama buna. Nu-mi pasa… M-am dat jos din pat si am deschis geamul, imi era dor de vant…
Buclele castanii se revarsau din neant pe-un trup de liana, iar ochii de aceeasi culoare scanteiau intunericul, pijamalele cu buline roz tradau varsta frageda a adolescentei, se rulau perfect pe-o piele de lapte cu urme de bronz auriu ale unei veri trecute…
Glasuri vesele se auzeau din departatea norilor, iar eu le ascultam facand din ele balada mondenitatii, o gama fara portativ, un solfegiu fara cheia sol,o usa ce era mereu deschisa…
Uitand de tot, realitatea cauta conexiunea prin care eu aveam sa ma intorc la ea si asta cat mai repede… Inchid fereastra, un parfum strain se afla la cativa pasi de mine, iar eu ii simteam mireasma tot mai puternic…Ma-ntorc… Spre surprinderea mea descopar aceleasi trasaturi pe care acum cateva ore avusesem ocazia sa le analizez, dar n-o facusem. Ochii aceia mari, albastri, trufasi, ma-nfruntau pentru a doua oara…cred…
- Emma, ma bucur sa vad ca te simti atat de bine, desi realizez ca nu m-ai recunoscut, nici atunci, nici acum…
- Nu inteleg…te recunosc perfect si cu ocazia aceasta iti multumesc !
- Imi multumesti, surprinzator, ultima oara te-ai ascuns in cutia cu jucarii, dar au trecut atatia ani de-atunci, nu aveai cum sa-ti amintesti…
- Tu esti ?!! Nu pot sa cred…aveam sase ani…
- Eu zece…
- Eram doi copii…
- Asa e, eram…
- Scuza-ma, inca nu mi-am revenit din soc !
Tu…atunci, acum…nu pot sa cred, parca ar fi o farsa a destinului…
- Si cine a spus ca nu este ?
- Ce clasa esti ?
- A XII-a.
- Dar care… ? C cumva ?
- De unde-ai stiut ?
- Intuitie feminina… glumeam.
Il ai in fata pe noul tau profesor de matematica.
- Cum asa ? Urasc matematica…trebuia sa fii noul meu profesor de franceza.
- Presimt ca vei fi un copil problema.
- Poti sa fii sigur de asta !
Cascade de ras se revarsau din camera ce era inundata de tristete in urma cu cateva ore ; radeam amandoi din toata inima, ne priveam de parca totul ar fi o gluma si nicidecum un adevar…Acum il recunosteam, desi n-as putea spune ca l-am uitat vreodata, privirea lui m-a insotit mereu, chiar si-n noptile cele mai reci. Il regaseam mereu la intalnirea cu trecutul, cu iubita mea copilarie, era un vis din care n-am plecat niciodata.
Vai, in ce hal m-ai gasit !
- Ai aceeasi ochi patrunzatori, aceeasi privire, copila de altadata e tot aici, cu mine !
- Oare ? Dar eu vorbeam de camera ce pare a fi devastata de razboi.
- Inteleg, ai in sange furia tornadelor…Cum as putea s-o uit ?
Ce zici, cand alergam din nou? Poate acum ma vei prinde din urma…
- Te invit sa vii cu mine la scoala intr-o dimineata….desi sunt convinsa ca doar magia ar putea sa ma faca sa ajung la timp…
- Mi-am dat seama , cine stie peste cati necunoscuti ai dat !
- Da, niciunul cunoscut….
Usa se deschide din nou. Privirea mamei cerceteaza climatul asigurandu-se ca totul e in regula. Ma priveste intrebatoare sa vada daca mi-am revenit…Ii zambesc sters asteptand ploaia de mustrari, care nu mai vine…
- Emma, asa primesti tu musafirii ? In pijamale ? Si ce-i cu toate hainele astea aruncate pe jos ?
- Nimic nou ? Bine, mami, le strang imediat si acum merg sa ma schimb. Multumita ?!
- Sa zicem.
L-ai recunoscut pe Paul, acum ?
- Da…
Si spunand asta ne priveam amandoi zambindu-ne inocent.
- Eu, trebuie sa plec am putina treaba-n oras….Emma maine sa fii punctuala, daca nu ma-nseala memoria matematica ai prima ora !
- Imi dai intalnire ?
- Evident, prezenta e obligatorie ! Sa nu lipsesti !
- Daca pui problema asa, poate te-ascult…
- Asa sa faci !
- Acum te las, la revedere D-na Popescu ! Pa Emma !
- Pe maine !
Il conduc pana la iesire luandu-i din privire promisiunea unei intalniri, una straina de matematica. Privirile noastre isi insemnau un punct comun deoarece se intalneau la fiecare secunda…Aruncam un ultim zambet spre vant pentru a-l purta la destinatarul de drept. Stiam ca va ajunge la el, candva…
Ma inunda fericirea, toate oceanele ei se revarsau in mine propagandu-ma spre exuberanta copilariei, un castel de nisip pe care eu nu l-am daramat niciodata…Vizionam filmul trecutului si ma vedeam intr-o rochie usoara de vara, de un mov pal ale carei colturi fluturau la fiecare pas. Amandoi de mana, ne plimbam , iar orele treceau pe langa noi ; uneori pescuiam minute din lacul timpului pastrandu-le ca amintire, facand promisiuni de revenire in locul ce acum e imbatranit de anii ce-au trecut peste el…Mi-e dor de mirosul verii ce-si legana cantecele in asfintit . N-am ratat niciun concert, nici el, nici eu…le ascultam pierduti in miile de glasuri ce nu semanau cu ale noastre. Mai tarziu amandoi am gustat din alta muzica, din alt timp si din alt spatiu, dar toate aceste elemente pareau sterse, goale ; cuvinte nude pretindeau a fi versuri, cuvinte a caror rima era sparta…
Mama, previzibila cum e, a patruns dincolo de sublimul reveriei ce-mi atingea privirea abordand exact sentimentul intuitiv ce ma misca de fiecare data...Amintirea va fi mereu un loc de intalnire !
- Frumos baiat, nu-i asa ?
- Mama, te-as putea contrazice?!
- Nu prea…
- De ce crezi ca ne-am reintalnit ?
- Cine stie, asa a fost sa fie…
- Nu, trebuie sa fie mai mult de atat, trebuie !
- Nu privi lucrurile atat de serios, lasa-le sa curga, iar raul se va revarsa pe malul tau candva…
- Candva…mami nu vreau sa mai astept inca doisprezece ani !
- Emma, nu trebuie sa astepti deloc, in viata totul vine de la sine.
- Poate, dar eu lupt pentru ce vreau, nu-mi arunc norocul la voia intamplarii…
- Dar intamplarea ti-a redat norocul, si tu inca nu crezi in ea ?
- Sincer, nu stiu, nu vreau sa stiu, mi-e frica sa aflu continuarea.
- Fii fara grija ! O vei afla curand !
Acum te pregatesti pentru ,,a doua noapte’’, sau iei din nou calea tacerii ?
- Nu mai rade, sper ca voi putea sa adorm din nou, acum ca am la ce visa, la cine…
- Daca tu spui asa, nu risc sa te contrazic…
- Mami, nu poti sa fii serioasa ?!
- Noapte buna Emma !
Poate ca mama avea dreptate si totul e doar un joc al destinului…In concluzie ce ma poate impiedica sa revendic rolul principal al piesei ? O sa joc dupa propriile reguli…sunt regizor si personaj ; in final, fie ca cel mai bun sa castige !
Noaptea a trecut, iar dimineata traseaza o dara de lumina pe cerul leganat de vise. Soneria telefonului rasuna mai neprietenoasa ca de obicei …Cat sufar ! Privesc patul ce ma cheama neincetat spre o calatorie in orasul interzis ; incerc sa nu-l vad si ma pregatesc pentru scoala… Visul se metamorfozeaza in cosmar !
Pretutindeni sunt carti si haine de care nu am nevoie…Timpul ! Niciodata nu am indeajuns…


*





Revad scoala parca dupa o lunga vacanta de vara…Pasesc sfioasa pe-o usa mereu deschisa intarziatilor, ajung mai devreme ca de obicei, stationez la timp in clasa, aproape ca un elev obisnuit…desi nimic din fiinta mea nu emana asta. Ma arunc in banca plictiselii si ii accept onorurile , asteptandu-l pe el…. N-as fi crezut ca ora de matematica ar putea constitui un punct de interes pentru mine, poate ca inca refuz sa cred asta…
Langa mine, rasare si colega mea batand tacticos la usa, lasandu-se inca o data pacalita de linistea mumiilor vii ; acestea reunindu-se intr-un intreg ce a format de-a lungul timpului o tentativa esuata de colectiv.
- Emma, ai ajuns inaintea mea !
- Vezi ! Si tu nu credeai in minuni !
- Ei bine, de azi o sa cred. Ce-ai patit ?
- Trebuia sa patesc ceva ?
M-am deghizat in eleva, poate asa ma pierd si pe mine din vizor profii…
- Cum, lasi toata atentia propagata doar asupra mea ?
Sa stii ca asta e egoism pur !
- Nu, e mai degraba un cadou, de la o vreme tenului meu nu-i prieste lumina reflectoarelor.
- Sa stii ca si eu am intampinat aceeasi problema….
- Hmm ! Eu zic sa luam masuri !
- Asa sa facem. Cat inca mai e timp !
Usa clasei se deschide, iar Paul intra privindu-ma triumfator. Isi spune probabil ca am ajuns la timp pentru el…Ce conta, in fond asta era adevarul, desi nu stiu in ce masura era in avantajul meu ca el sa-l cunoasca…
- Emma, ai vazut ce prof avem ? Cred va de azi matematica va fi materia mea preferata !
- Oare ? Sa stii ca eu am rezerve !
- Crede-ma pe cuvant !
- Daca asta te face fericita…
- Ce aer distins are, ce mers, ce privire !
- Lina te-ai indragostit ? Nu sti ca dauneaza grav sanatatii ?
Unde ti-e spiritul de echipa ?
- Emma, nu stiu, l-am pierdut undeva in privirea lui !
- Tradare !
Si spunand asta oceane de zambete infloreau pe buzele nostre topite de arsita transparenta a diminetii… Ora devenise doar un mijloc de a pierde timpul, ca de patru ani incoace, dealtfel. Susoteli si secrete deliberate curgeau din plin, iar clasa devenea inca o data locul clandestin al intalnirilor de grup… Crezusem ca prezenta lui aici, acum va schimba ceva in mine…Ei bine, ma inselasem…Era doar un prof… al meu, datorita hazardului. Ce ma facuse sa-l vad diferit ?
- Domnisoara, esti cam vorbareata azi, nu crezi ?
- Cu mine vorbiti ?
- Nu, cu peretii ! Domnisoara Popescu treceti imediat la tabla !
Asta e Paul…. ? Ce-o fi patit ? Ma ridic din banca, desi intreaga situatie era o noua sursa de amuzament pentru mine. Acesta dicteaza un exercitiu ale carui cerinte imi aduc aminte de hieroglifele egiptenilor. Ma uit paralel la necunoscutul din fata mea. Stiam ca nu ne vom intalni niciodata.
- La loc !
Crezuse ca ma sperie sau ce ?
-Nota trei !
- Poftim ?! Nu-i corect !
- Ai dreptate, un singur punct e din oficiu, eu ti-am alocat trei. Nu-mi multumi !
Clasa se prapadea de ras, iar eu fierbeam in bautura din a carei savoare ma imbatam in urma cu doar cateva clipe…
- Nu se poate asa ceva ! Nu m-am confruntat niciodata cu asemenea exercitii !
- Nici eu cu atata vorbarie !
- E un inceput pentru toate !
- Emma dupa ora , vom termina discutia in cancelarie. Acum te rog, ia loc !
Nu intelegeam ce se intampla…wow ! Asta da schimbare de atitudine. Aproape ca nici nu stiam ce sa zic… Si cine stie, poate ca spusesem destul…
N-am scris nimic toata ora, renuntasem si la desenatul inimioarelor pe marginea filelor…Unde gresisem ? Oricat m-as fi gandit, nu gaseam eroarea.
Ora trecea pentru colegele mele in pasi de dans, sorbeau fiecare cuvant al ,,profului’’, pe mine insa totul ma dezgusta. El, ora, ele, eu...Cum am putut gandi ca intre noi e ceva, iar daca a fost s-a sfarsit inainte de a incepe, asemeni visul unei veri trecute…a fost, nu mai e.
In sfarsit se sunase de iesire ! Gandul ca trebuia sa-l vad si maine ma tulbura, dar nu, maine voi pretinde ca sunt bolnava….Asa voi face !
Ies din clasa inaintea tuturor si ma pierd valmasagul vocilor ce se perindau pe coridor…In mijlocul multimii il zaresc pe Mircea. Cred ca e prima oara cand nu incerc sa-l evit. Stiam ca Paul se va fi langa mine in cateva secunde.
- Emma, niciodata nu ti-am spus ce ochi frumosi ai ! isi facea introducerea Mircea.
- Intr-adevar, azi niciodata. Si spunand asta zambesc ca si cand as fi auzit o gluma seaca.
Paul iesea din clasa, se apropia de mine.
- Mircea saruta-ma ! Acum.
- Sigur ?!
Of ! Baiatul asta nu stia niciodata sa asculte ! Il trag spre mine sarutandu-l cum nimeni nu o facuse pana atunci…Acel sarut avea in sine furia pasiunii, era un sarut destinat altcuiva…Paul intuise asta…ma trage la o parte intrebandu-ma :
- De ce faci asta ?
- De ce n-as face-o ?
- Pentru ca nu esti asa !
- Asa cum ? Nu ma cunosti !
- Fetita prostuta ! Azi avem meditatii, sa ramai la scoala dupa ore !
- Sa zicem ca raman…matematic vorbind, fara profunzimi.
- Fara…voi fi acolo, asteptandu-te…
Doamne! Cine era omul asta? De ce ma prindea in mreje si apoi imi dadea drumul, cu ce lanturi ma purta mereu inlantuita in prezenta-i virtuala ? Ceea ce facusem mai devreme imi repugna, pana si pe Mircea l-am privit precum un obiect, si nu doar atunci…De fapt asa vazusem lumea mereu, intotdeauna raportata la mine, eram o egoista, iar asta nu-mi displacea, dimpotriva.


*

Mircea se uita la mine fara sa reuseasca a lega cuvintele in propozitii… Paul plecase, iar coridorul desi plin, mie-mi parea pustiu. Nu vroiam sa dau explicatii, in fond nici nu datoram asta nimanui, poate doar mie.
- Emma, de ce ai facut asta ?
- Fara motiv, uita te rog…a fost doar un impuls de moment !
- Nu te inteleg……..
- Nici nu trebuie ! Scuza-ma, dar trebuie sa plec !
- Fugi Emma, fugi…inca o data de tine…
- Si ?…asta e problema mea.
- Mereu mi-am dorit sa fie si a mea !
- Ei bine….nu este !
Plec, lasandu-l pe Mircea in urma, ratacind prin cladirea adolescentei, o cladire pe care o voi parasi in curand …Nu cred ca-mi va fi dor de ea sau de cerul ploilor din ora de engleza, nu vreau sa cred asta…
Pauza era pe sfarsite, iar eu trebuia sa ma intorc la ore… Uneori timpul se incapataneaza sa nu mai treaca, alta data fuge precum gandul , iar eu sunt prinsa in valmasagul capriciilor sale. Dar ce importanta are ? Invatam sa traiesc in functie de el, uitand de mine, ma rataceam in iluzii fara finalitate si lasam din mana concretul…

*

- Emma ! Emma !
-Lina, vrei sa fac un atac de cord ?!
- Termina cu prostiile, a venit profa !
- Ce dragut din partea ei ! Dar e atat de scumpa la vedere, credeam ca mai are o saptamana de vacanta !
- In adancul meu si eu speram acelasi lucru Em ! Hai la ora !
Sufletele noastre erau deja extaziate de plictiseala pe care urmau sa o infrunte….Priveam primul tablou din ,, Luceafarul’’ stiind ca la al doilea voi adormi. Era evident ca si Lina prezenta aceleasi simptome… ca.intreaga clasa de altfel….Oare trebuia declarata carantina ? M-am gandit serios la posibilitatea asta.
Minutele treceau greu, parca tot mai greu…Focul mocnea mai aprins de secundarul ce ticaia fara incetare. Eram prizoniera banalului, a inconsecventei si a haosului. De ce ma incapatanam sa urasc liceul ? In esenta lui imi placea, imi placea sa parcurg materia intr-o secunda si sa pretind c-am invatat, imi placea sa aud fosnetul paginilor din catalog ce se plimbau in jurul numelui meu…ma distra sa stiu ca nu invatasem sau ca invat degeaba…in defintiv, toate experientele acestea le luam cu mine pastrandu-le ca amintire …inconstient stiind ca n-au sa mai revina niciodata. Acum ma delectam cu ele, le dispretuiam, le goneam cu gandul si le cautam cu privirea…
Ma certam cu scoala mereu, poate pentru ca intotdeauna sfarseam prin a ne impaca…faceam compromisuri pe care nu le respectam, trisam, pierdeam, castigam…Riscam inutil si-mi placea, imi faceam mustrari de constiinta pentru fleacuri, auzeam ce vroiam si vorbeam cand trebuia sa tac. Consideram ca traiesc o viata banala, desi faptele dovedeau contrariul…In fond acesta e liceul…o rascoala a spiritului alimentata de o adolescenta efemera.
Am mai pierdut o ora din viata….clopotelul anunta inca o data mesajul cel mai firesc: libertatea, care desi masurata in minute imi dadea senzatia eternitatii…o eternitate fugara.
- Emma! Emma, la ce te gandesti?
- Nimic important…hai sa iesim din clasa. Simt ca ma sufoc !
- Ai dreptate. Dar am o propunere mult mai buna.
- Da? Nu cumva ne gandim la acelasi lucru?
- Ha ! Ha ! Ha ! La muzica nu se prea pun absente…unde mergem ?
-Departe de locul acesta…
Plecam sa ne pierdem in culorile toamnei, sa ne amestecam in multimea de vise ce rulau film dupa film, strada dupa strada…
- Of…Em, nu am deloc chef de scoala .
- Si cand ai avut ?
-Ai dreptate, niciodata….
- Ce frumos e parcul Titulescu toamna !
- Frumos, e putin spus ! Ramanem aici ?
- Daca vrei…
- Stii,ma gandeam cat de repede trec anii..Emma, ce crezi ca a fost liceul pentru noi, ce reprezinta el acum ?
- Nu stiu, adevarul e ca nici nu vreau sa aflu, nu azi….
- Of ! Maine avem doua lucrari plus ora de geogra !
- Priveste partea buna a lucrurilor !
- Si care ar fi ?
- Nu vom avea timp sa ne plictisim !
- Nu te vei schimba niciodata !
- Sper !
- Hai somnorici inapoi la scoala ! Avem intalnire cu destinul !
- Oare ?
- Exista un singur mod de a afla….
- Si care ar fi acela ?
- Timpul…el va vorbi in numele nostru !

*

In sfarsit a trecut si ultima ora… Acum ma gandeam la el. Oare trebuia sa-l astept pe Paul ? In fond de ce nu ? Asta-mi spunea sufletul sa fac, dar ratiunea ? Ea-mi dicta alte randuri…
- Ma bucur sa te gasesc aici Emma .Mai esti suparata pe mine ?
- Sunt furioasa !!!!
- Inteleg…Ce pot face pentru a ma revansa ?
- Nu stiu….nu-mi vine nimic in minte…
- Nu te cred, esti un copil foarte ingenios, o sa-ti vina tie o idee…
- Se poate…
- Nu vrei sa iesim mai tarziu impreuna ? De dragul vremurilor trecute…
Asadar verfica terenul, pacat ca nu realiza cat este de alunecos…cine se comporta precum un copil acum ?
- Bine, sa iesim.
- Vin sa te iau la 18 :00. E bine ?
- E perfect !
E al meu ! Stiam ca nu puteam sa ma insel….intuitia mea e infalibila , desi inca nu puteam sa-mi explic atitudinea lui din ora. Probabil afisa o antipatie fata de mine pentru a-si ascunde sentimentele de colectivul clasei, desi asta nu-l disculpa, dimpotriva, dar fie ! Vom juca dupa regulile lui pe tabla mea de sah. Fie ca cel mai bun sa castige ! Speram doar sa nu fie remiza.
Am ajuns acasa mai repede decat gandul, aruncand geanta in primul colt al camerei. Aceasta zi ma extenuase peste masura, inchideam incet ochii, purtand visele spre alte dimensiuni. Multitudinea de teme parea sa-mi invadeze spatiul cel considerasem pana nu de mult doar al meu. Liceul trecuse tacut pe langa mine aruncandu-mi privile lui pline de veninul adolescentei, acel dulce venin ce parea sa ma paraseasca inainte de vreme. Poate ca venise vremea sa invat, sa-nvat sa pierd …
Telefonul suna fara incetare, iar eu incercam sa raspund inlaturand himera somnului din ochii mei.
- Alo !
- Emma, tu de ce ai telefon ?
- Ca sa-mi strice toti indiscretii somnul de frumusete !
- Ha, ha ! Vii la film ?
- Am uitat complet ! Nu pot sa vin ! Nu-mi vine sa cred ca-l voi rata pe Keanu Reeves !
- Nici mie ! Ai o intalnire importanta daca faci asta, nici teza la istorie nu te-a impiedicat sa-i vezi ultimul film !
- Si de cand e teza un lucru important ? Si oricum am luat zece !
- Cum as putea sa uit?! Eu am luat noua dupa trei zile de studiu. Norocoaso !
- Hi ! Hi ! Hi !
- Concluzie : ma lasi singura.
- Concluzie : te las singura cu Keanu. Astazi nu-l vei impartii cu mine ! Ai exclusivitate !
- Da, eu si alte cateva milioane de fete din cinematografele de pe Terra !
- Dar stii ca el nu are ochi decat pentru noi !
- Da, cum sa nu, ii si simt privirea arzatoare plimbandu-se pe chipul meu…Privesc fascinata ecranul gigantic spunandu-mi ca are suflet si sentimente ce-mi apartin doar mie !
- Ai dreptate, ar trebui sa stationam la primul cabinet de consultanta psihlogica !
- Si ce sa le spunem ?
- Ca suntem doua adolescente nebune, indragostite de viata si inspaimantate de responsabilitate !
- A, dar eu vreau si tratament !
- Eu ma abtin, bineinteles, doar in cazul in care psihologul nu e un tanar absolvent absolut fascinant ; desi recunosc ca marja de eroare e uriasa .
- Si tot nu-mi spui ce faci azi ?
- Stii ca-mi place sa mananc prajitura singura !
- Egoisto !
- Desi, daca te porti frumos, poate te las s-o impartim ! Intai degust calitatea !
- Nu stiu de unde iti procuri excesul acesta de generozitate !
- Nu de la supermarket !
- Nu, hotarat nu !
- Ai incercat la farmacie ?
- La aia cu produse homeopate ?
- Da, am auzit ca au remediul impotriva rautatii. Si nu dauneaza sanatatii pentru ca e pe baza de plante !
- Sa-nteleg ca tu il consumi constant ?
- Nu…nu-mi doresc cu atata ardoare sa castig Premiul Nobel pentru Pace !
Stii deviza mea, ,,Razboi si pace, frig si furtuna...
- … traim intr-o lume nebuna !’’
Bine Em, te las sa-ti continui somnul de frumusete !
- Wrong, mi l-ai stricat !
- My bad! Ce-l putin stii ca vei putea sa dormi la noapte, daca asta planuiai!
- Lina !!!!!!
- Bine…retractez ! Bye, have a nice day…and a beaufitul night!
-Lina!!!
- Bye Em! A, maine vreau detaliile…picante!

Of ! Fata asta…nu putea sa ma trezeasca mai tarziu ! Cat o fi ceasul ? Mor de somn ! 17 : 30……….Paul !!!!!! Am dormit trei ore ?! Neimportant! Cu ce ma imbrac? Sa ma machiez?
Lectia nr 1 : scap de pijamale, 2 : arunc primele haine pe care le gasesc pe mine, 3 : imi ravasesc parul ( mai mult daca se poate ), 4 : fard de obraz, in exces…OOOOpssss ! Cred ca m-am imbolnavit ! Sa fie gripa ?
Tot timpul merge, in plus Paul merita, din cauza lui am pierdut filmul si am suferit azi. M-a mutilat sufleteste, de aceea ma simt perfect indreptatita sa-i joc o mica farsa…Hmmm ! Ar trebui sa ma gandesc serios la posibilitatea de a deveni actrita. Am ceva potential, cred…
Arunc o privire in oglinda, pregatind un scenariu de intampinare. Hohote de ras se revarsau in gol tulburand linistea voita a somnului de mai devreme ; ras cu muzicalitatea mult prea rafinata, somn ce era exagerat de cuminte pentru visele indecente…masti si himere sacadau in urma absurditatile ce le intreprindeam cu atata entuziasm. A fi ridicol pana la final presupune mult curaj, a pretinde ca-ti place e deja o actiune eroica. Eu pe ce parte a balantei ma situam ?…regretele succedau tacerilor si ponegreau valurile ce se spargeau inauntrul meu tot mai zgomotos ; o forta impersonala ma absorbea in totalitate precum picaturile de ploaie aruncate pe pervazul ferestrei ce sunt mereu sorbite cu lacomie de soare. Imi ferecam gandurile, tinandu-le ascunse, ascunzandu-le de mine, caci nu puteam trai sub straja lor acuzatoare. Nu, nu ma luptam cu lumea si pacatele ei…purtam un razboi cu mine si suferintele de care ma faceam vinovata. Acum nu ma privea oglinda, nu ma priveam eu, ii vedeam pe ei spunandu-mi ca nu am suflet, ci gheata…
Imi cobor privirea, nesuportand sa mai privesc imaginea mea, murdarita de umbra lor. De cand ma raneau cuvintele unor ignoranti rataciti prin Calea Lactee, de cand chipurile lor imi pangareau amintirile, de cand parerea lor conta ? Aici eram doar eu, niciodata ei si eu… Sunt un singular universal, definitia de unicat fiind mult prea saraca in explicatii pentru a-mi realiza o descriere a simturilor, acestea fiind mult prea complexe pentru orice, pentru oricine…
Of ! Stiam ca-mi lipseste o doaga si ca ratam in mod voluntar intalnirea cu Paul, dar ce conta? Asta-mi doream sa fac, intr-un fel…

*
Soneria suna, iar eu ma pregateam sa deschid. Aruncam o ultima privire asupra tinutei mele ravasite, considerand-o mai mult decat edificatoare pentru starea de letargie in care ma aflam. Ne despartea o usa, desi ceva mult mai profund sapa prapastia in care ne adanceam. Eram umbrele straine ale noptii, galaxii marcate printr-o punte de nori, atinse doar de caldura trupului nostru ; o atingere inerta ce se in topea in gheata metalului care ne strajuia privirile…
Sunetul soneriei incetase, deschid… Spre surprinderea mea nu era nimeni, doar un imens buchet de trandafiri albi. Un bilet mic rasarea in albul infinit ce-mi invaluia privirea : ,, Preferatii tai’’. N-am uitat… P. ‘’
Intr-adevar, nu uitase… ma lasase balta intentionat ! Poate ca si eu vroiam sa fac acelasi lucru, dar asta era prea de tot. Pentru prima data cineva imi anticipase miscarile, ma facuse sa fiu fericita si furioasa in acelasi timp, ma determinase sa-i doresc tot mai mult prezenta… Precum unei entitati ce vine si pleaca ma inlantuia in temnita dorintelor, inrobindu-ma amintirilor ce aveau sa soseasca. Ma imbarcam intr-un tren fara cale de intoarcere cumparandu-mi un bilet pe care nu aveam sa-l pierd vreodata ; biletul era inima, iar miza sentimentele.
Ma aruncam intr-o aventura incitanta presarata cu pericol ; anvergura evenimentelor o depasea mult prea mult pe cea redata de visele mele. Oare merita sa risc ? Sa risc pustiul certitudinii ce plana puternic in viata mea, merita sa-mi amanetez orgoliul in schimbul unor mii de incertitudini, merita sa ma schimb ?

*

- Emma, trezeste-te ! Emma !
- Mami, vrei fac infart ?
- Nu, as prefera sa ajungi totusi la scoala, daca nu la prima ora, cel putin la a doua !
- Vai ! Cat e ceasul ?
- 8 :00.
- Of ! O sa zbor…din pat!
- Emma, ai invatat ceva la geografie? Poate mai iei un sase…
- N-ar fi exclus…
- Emma !
- Mami, n-am timp de…
Dar nu-ti fa griji, din toata clasa doar nu ma va asculta fix pe mine!
- Emma, cand te vei maturiza ?
- Probabil niciodata !
Acum ma lasi ma sa schimb ? Parca vroiai sa ajung la scoala !
- Ai zece minute !
- Poftim ?!
- Te cronometrez !
Situatia era insuportabila, nu-mi gaseam nicio camasa calcata, ce sa mai vorbim de carti… In fine, nu conta daca azi voi arata mai sifonata, sper ! Cel putin n-am matematica…
- Sunt gata, si nu, nu mananc…
- Emma, unde mergi imbracata asa ?
- La scoala !
- Poate la circ, uite cum sta camasa aia pe tine !
- Pai intre circ si liceu nu-i mare diferenta, prin urmare nimeni n-o sa observe…
Pa mami !
- Pa Emma ! Vezi ce faci la geografie !
In sfarsit am plecat…,,ce fac la geografie’’ ! O sa dorm cu ochii deschisi, deoarece oricat de fascinante ar fi fost aberatiile profului somnul isi spunea cuvantul, inca o data.
Ce zi ! Ce sa mai, am inceput cu,, dreptul’’: ,,like I always do’’.


*



Alergam spre scoala, alergam cu sufletul plin de nerabdare, alergam tinand in mana dorinte timorate de vant, alergam privind norii, deslusindu-i chipul in albul dispersat al zarii, alergam spre fericire, avand iluzia surda a vanatorului ce-si impusca prada de atatea ori in planul imaginar al strategiei.
Apoi imi transferam tinta spre minutarul ceasului din clasa, lasand din mana iluziile, caci acestea disparursera la intalnirea cu realitatea, o realitate oarba ale carei flacari imi destindeau privirea rece…
Clasa 12 pleca, pleca din mine, dar eu, eram oare pregatita sa plec din ea ?! Si iar eram confuza…de fapt eu revendicam cu succes aceasta stare, imi era nativa.
Nu-mi plang trecutul, nu am de ce si nici prezentul nu-l ridic in slavi pentru ca n-am de gand sa stationez prea mult in el, e prea scurt… In lume au fost doua mari religii : nationalismul si comunismul ; a mea era ambitia.
Aveam sa plec la Bucuresti, dintotdeauna am stiut-o, si aveam sa las in urma tot, aveam sa-l las in urma pana si pe el, dar imi placea sa ma balacesc in balta amagirii pret de cateva clipe, pret de cateva luni.
- Emma, Emma ! Unde mergi asa grabita ?
- Acasa. E singurul loc spre care am sa aleg vreodata.
- Ma declar multumit de raspunsul tau. Eu vreau sa fiu singura persoana sper care vei alerga, singura Emma.
- Te mai indoiesti cumva ? Cu inca un trei ne vedem in toamna la corigente.
- Nu ai niciun trei, multumita ?!
- Poate ca totusi meritam unul.
- Hmmm… la purtare cred ca ai merita 9.
- Las-o balta, hai sa uitam totul. Esti profesorul meu.
- Nu cred ca vrei asta…
- Nu acum, dar imi place sa tai raul de la radacina.
- Sunt un rau necesar…tie…
- Esti un hazard in viata mea, iar cu urmatorul joc de zaruri vei pleca, o stiu, o stii. De ce sa ne amagim in continuare ?
- Emma, ma enervezi.
- Te stimulez, sa vad cat de mult ti-ai dori sa ma pastrezi.
- Bine Emma, facem cum vrei tu.
- Si daca nu vreau nimic ?!
- Ma vrei pe mine.
- Adio Paul !
- Nu…pe maine, incapatanato !
- De ce nu ma lasi sa plec ? Vreau sa ma eliberez de tine. Inca pot face asta.
- Iti este frica de ce ai putea simtii ?
- Imi este frica de mine.
- Stiu, de furia ta ar trebui sa fugi, caci ea iti aduce nefericirea, ea ti-o vinde, iar pretul pe care esti dispusa sa il platesti e prea mare. Deschide ochii pana nu va fi prea tarziu !
- Nu renunt la ceea ce sunt.
- Nu-ti cer asta, invata doar sa fii fericita.
- Nu le poti avea pe toate.
- Cu atitudinea ta, cu siguranta nu.
- Voi pleca la facultate la Bucuresti.
- Mi se pare foarte bine, ai potential. Nici nu vreau sa te irosesti aici.
- Tu auzi ce spui ? Ochii care nu se vad se uita.
- Eu nu te voi uita niciodata. De uitatea ta imi este teama. Stiu ca va veni, nu acum, nu maine. Tot ce pot sa fac e sa aman inevitabilul. Te cunosc Emma mai bine decat crezi.
- De unde ?
- Din privire, iti citesc in suflet, e rebel…























Capitolul 2

De atunci timpul a trecut lin pe albia raului din vietile noastre, a trecut impaienjenindu-se in povestea fugara ce se infirispase in ultima toamna din ciclul adolescentei, a trecut primul zambet aruncat unul altuia in ograda copilariei, a trecut Bacul de a carui privire ma infioram, a venit vara si admiterea la facultate, a venit viata sa ne spuna ca e timpul sa ne luam ramas-bun.
Asta ne-a despartit in fond, timpul, distanta, insa nu cea masurata in kilometrii, ci una masurata in deziluzii ; 166 de kilometrii, atat cantarea balanta kilometrica dintre Brasov si Bucuresti, dar pacatele…ele aveau sa cantareasca mult mai mult in ochii, si in sufletul amandurora.



*


Eram studenta la Stiinte Politice din cadrul Universitatii Bucuresti, incepeam o noua viata, o viata in care nu stiam sigur daca Paul are loc, ba mai mult, daca mai vroia sa aiba loc. Se schimbase mult, nu mai era omul incantator pe care-l cunoscusem, nici eu nu mai eram adolescenta aiurita de la inceputul clasei a 12-a, eram doi straini cunoscuti, ca la inceput.
Doar telefonul tinea mortis sa ne arate ca nu doar numele ne sunt familiare, ci si vocile… Hmm, nu-mi uitase vocea. Oare trebuia sa-i multumesc pentru asta, pentru telefoanele seci si absurde pe care mi le dadea, pentru vocea stridenta de fata pe care o auzeam mereu in surdina ?! Oare trebuia sa sufar pentru faptul ca am plecat de langa el atunci cand avea mai mare nevoie de mine, atunci cand m-a rugat sa fim impreuna pentru totdeauna…
De ce imi fac mereu reprosuri, au trecut 5 luni de atunci, 5 luni in care nu i-a fost deloc greu sa-mi gaseasca o inlocuitoare si in cine ?! In buna si fosta mea prietena Lina... ale carei ultime cuvinte mi le amintesc pana si acum. O retrospectiva fugara in vine in minte :
- Ne-a dat lucrare, voi lua 2 !!!!
- Cu siguranta asta-i ziua mea norocoasa; nu-mi vine sa cred ! Si eu, care ma plangeam de acel sase…
- Da, pai tu nu esti multumita nici cu zece!
- Exagerezi !
- Chiar deloc, tu faci mereu ce vrei !
- Sunt o invingatoare !
- Esti o rasfatata imatura !
- Poftim ?!
- Da… si ma bucur ca in sfarsit ti-am spus asta… Te-ai schimbat mult, nu mai esti cum ai fost.
- Poate datorita faptului ca am crescut si am evoluat ca persoana ; tu insa ai ramas la fel de stearsa ca in prima zi de liceu. Si au trecut patru ani de atunci…
- Ai dreptate, suntem in contrast, iar prietenia noastra a luat sfarsit.
- Intrevad invidie in vorbele tale Lina…
- Atunci inseamna ca posezi al saselea - lea simt… Inca o dovada a unicitatii tale…
- Eternul tau umor negru…
- Nu fi modesta Emma! Nu compara fictiunea cu realitatea! Orgoliul tau e universal si permanent, pe cand ironia mea e trecatoare…
- Asta sa fie imaginea mea reflectata prin oglinda ochilor tai , sau adevarul invaluit in minciuna ?
- Adevarul, draga mea , omite perspectiva, iar prietenia o evidentiaza …
- Crezi ? Atunci noi n-am fost prietene…doar am pretins a fi…
- Niciodata nu ti-am negat inteligenta ,,Em” !
- Ma surprinzi Lina, poate pentru prima data…
- Da… e incredibil cat de usor se metamorfozeaza asupritul in asupritor !
- Daca tu asa zici… imi cer scuze pentru cei patru ani de domnie… dar nu uita ! Vei avea mereu un loc disponibil in regatul meu !
- Cat esti de generoasa !
- Da, asa sunt eu, mereu preocupata de tot ce ma inconjoara…inevitabil azi, de tine !
- Adio, Emma ! Sper sa nu ai regrete !
- Pastreaza-ti urarile pentru tine, eu nu am nevoie de ele !
- Ai dreptate, scuza-ma, am uitat ca tu esti mai presus de cuvinte…
Acestea au fost ultimele lucruri pe care mi le-a spus si nici acum nu pot uita expresia dramatica a fetei sale, ce era insotita de acel ton malitios, ironic, absurd…
Asa a luat sfarsit o prietenie ce dura de mai bine de patru ani…
Subconstientul meu a prevazut invidia ce luat nastere in Lina, ratiunea insa nu vroia sa accepte, eu nu vroiam sa vad… acum suportam consecinte, de toate felurile…
Odata cu stingerea prieteniei ce ne lega, mi-am pierdut totodata si colega de banca, cea alaturi de care am ras si am plans de atatea ori... Ciudat, dar nu-mi pasa !
Priveam indiferenta spre locul in care imi petrecusem patru ani , coltul uitat al clasei ce pentru mine reprezenta definitia liceului, definitia prieteniei…
A trecut, stiu ca a trecut, dar imaginea ei continua sa ma bantuie. Traversam Cismigiul bantuita fiind de trenul amintirilor ce pareau sa ma insoteasca la nesfarsit, de sunetul telefonului ce nu mai amutea, de numele lui lipit pe ecranul colorat, de poza noastra care…nu-mi mai apartinea…
- Alo !
- Buna Emma !
- Ce doresti Paul ? Am crezut ca am fost destul de clara ultima data ! Nu ma mai suna !
- Am auzit ca maine vii acasa ? E adevarat?
- Pentru tine voi fi mereu plecata!
- Deci vii…
- Sper ca vei avea decenta sa nu-mi vorbesti de Lina azi !
- Ne-am despartit !
- Ma bucur pentru tine. Serios vorbind !
- Emma, pot sa te vad, te rog ? Vin chiar acum la Bucuresti daca vrei.
- Nu e nevoie, maine dupa-amiaza sosesc la Brasov.
- Deci vii…
- Devine lait-motiv…
- De cand ai plecat…
- De ce vrei sa ma vezi ?
- Pentru ca nu te-am putut uita.
- Alta a fost impresia mea, in plus nu te-ai gandit ca poate aici ma asteapta cineva…
- Nu cred, nu inca, asta e de fapt si motivul pentru care insist. Nu m-ai uitat Emma !
- Eu nu uit atat de repede ca tine !
- Tu m-ai indepartat. Nu ai de ce sa-mi ceri socoteala pentru ca si eu am vrut sa fac acelasi lucru ! « Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face ! »
- E frumos sa traiesti in trecut Paul, dar eu n-am intentia de a face asta !
- Ramane de vazut !

Si mi-a inchis… ii revedeam ochii albastrii si buzele moi ce cadeau usor peste ale mele, ii simteam atingerea calda desi vantul sufla cu putere a iarna, redeveam marea din rivirea lui contopindu-se cu a mea, iar apoi imaginea noastra era pangarita de rasul caustic al Linei…N-am sa-l iert niciodata, nu vreau, nu pot !
Alergam prin Aleea Plantelor Perene, gandindu-ma ca asa sunt si sentimentele mele pentru el…inca perene…perenitatea vocii inca staruia asupra gandurilor, pielea inca se infiora la atingerea lui, el era forta coercitiva ce ma impiedica sa-mi revendic autonomia deplina.
Vuietul lin al parcului nu-mi stirbea emotiile, dimpotriva… cautam linistea pe care o pierdusem cu mult timp in urma, dar nu o regaseam.
Pe strada Stirbei-Voda, efervescenta masinilor parea sa ma trezeasca pentru cateva clipe, atat cat sa nu pier intr-un accident stupid, atat cat sa ajung la cursuri si sa ma insufletesc la gandul intoarcerii acasa, atat cat sa-mi dau seama ca a venit momentul deciziei finale, atat cat sa fiu prizoniera unei nopti care a uitat sa treaca…
Orele de curs au trecut surprinzator de repede, dar nu indeajuns de repede pentru mine… Vroiam ca timpul sa zboare, iar o data cu el sa zbor si eu… masina timpului: iluzia prezenta si viitoare, baza fara fundament a adolescentei, contul universal al amintirilor…
In fond care era dorinta ce-mi mistuia gandul, unde era masina ce avea sa ma transporte in eternitate, unde eram eu?
Imi curgeau gandurile in departarea zorilor ce intarziau sa apara; n-am nicio sansa sa le grabesc sosirea: nu sunt Timpul …Imi plang propriile taceri si as vrea ca noaptea sa-mi anestezieze pana si privirea, insa imaterialul nu ma asculta: nu-mi mai apartin…
Alunec prea mult, ma impiedic prea des, de altii…deschid usa cu o mana straina si ies. Picaturi reci de ploaie aluneca pe tampla mea si dincolo de campul pustiu e privirea lui, imensa precum marea…ma inec in ea…si regret sa n-am invatat niciodata sa inot. Poate ca inca nu e prea tarziu. Nisipul cald si soarele dogoritor ma imbata, dar nu pot sa intru, nu e marea mea.
Nostalgia nu e si a lui, nu suntem nici macar straini, nu existam, el nu exista decat in mine si nu ajung pana acolo. Strapung pieptul cald iar sangele zvacneste puternic la suprafata…o rana adanca pleaca din mine pentru a se reintregi in inima lui …vreau sa plece…acum!
Ratiunea mea e imperativa, de ce nu pot fi si sentimentele asa, de ce gandurile-mi sunt mai dulci cand sunt umplute de prezenta lui?! Rup filmul, nu-l mai developez, mi se pare prea crud sa-l vad materializandu-se, prea absurd sa incep sa adun firmiturile pe care vreau sa le arunc, prea negra noaptea ochilor lui albastrii, prea bruna culoarea parului sau…iar vanez himere…
Vreau sa ma vanez pe mine, dar nici asta nu pot: nu-mi mai apartin…


*
Imaginile se deruleaza rapid in urma mea, iar fereastra pare doar un decor mobil in care eu nu-mi gasesc locul. Doar amintirile se rotesc in jurul meu asemeni unor umbre stranii ale trecutului. Poate doar acum realizez disparitia copilului de altadata. Totul curge in taramul fagaduintei, timpul trece, poate prea brusc, asemeni noua… Ceea ce azi numim ocean, maine devine mare, care desi nesfarsita, care desi enigma se transforma in amintire, intr-o carte ale carei pagini sunt pline, ingalbenite de vreme…
In compartimentul trenului, plutea o liniste sinistra, o liniste ce nu a fost tulburata in orele ce urmau, o adiere a glasului din urma, o poarte spre alta dimensiune, un loc unde m-am lasat purtata de trenul nocturn al amintirilor.
Toata viata l-am cautat pe ,,el’’ , am alergat dupa himere, iar acum constat ca el nu exista. Nu… dragostea e doar o iluzie.
Pustiul iernii vorbea despre mine, atat de gol si totusi plin… Viscolul de afara contrasta puternic cu focul aprins ce-mi curgea prin vene… Priveam prin intermediul ferestrei o lume falsa, ireala…
Eram confuza, intrebarile vehiculau consecvent in propria intersectie, o intersectia ce ducea lipsa de semafor, intersectia haosului…
Daca vroiam sa-l vad?! Nu stiu, nu vreau sa stiu, vreau sa cobor intr-o gara straina de prezenta lui, straina de noi…
Ma apropiam de Darste si stiam ca nu mai pot evita inevitabilul, ca nu-mi mai pot contracara fiara din mine, ca nu mai putea lupta cu el, stiam ca nu trebuie sa-l revad